Impreuna cu David si Maia am trecut prin multe aventuri frumoase, insa in luna martie a anului 2012, totul s-a schimbat pentru noi. Trecusera cateva saptamani de cand Maia nu se simtea bine, avea febra, o durea burtica si era obosita. Dar nimic nu ne-a pregatit pentru ceea ce avea sa urmeze, diagnosticul care ne-a schimbat viata la toti patru : neuroblastom stadiul IV risc inalt. In aprilie 2012 am inceput tratamentul la Timisoara si pentru a spori sansele de vindecare am luptat pentru continuarea tratamentului in strainatate. Cu ajutorul rudelor si al prietenilor am reusit sa continuam tratamentul in Germania, asa ca din iunie 2012 suntem la Tübingen, centru universitar cu experienta in tratarea acestei boli. In octombrie 2012 a avut loc operatia de rezectie a tumorii si a metastazelor. Anul 2013 Maia l-a inceput cu tratamentul mIBG, urmat apoi de transplantul de celule stem si radioterapie.

In august 2013, cand speram ca tratamentul sa se fi incheiat a venit lovitura cea mare: boala s-a intors si a trebuit sa luam lupta de la capat.

In decembrie 2013, lupta a incetat si odata cu ea si aventura Maiei.


duminică, 19 mai 2013

dupa RMN si scintigrafia MIBG

Am primit rezultatele la primul control imagistic de dupa transplant. Nu e asa cum speram. Din pacate inca exista doua tumori posibil active.
Dupa tratamentul cu Iod radioactiv (MIBG-therapie) se mai vedeau doua zone active, pe langa coloana, in dreptul inimii. Speram ca transpalntul, respectiv chimioterapia in doza mare adiministrata, sa le elimine. Scintigrafia MIBG facuta acum de control arata ca cele doua zone descrise inainte de transplant persista si sunt posibil/probabil vitale. Asta inseamna ca tratamentul trebuie sa continue. Inca nu stim sigur dar probabil va incepe radioterapia.
O alta veste proasta este ca de aproximativ 3 saptamani Maia are transaminazele crescute si probabil are o hepatita virala. Cu toate aceste vesti proaste Maia se simte bine si se reface.

Saptamana viitoare vom mai discuta odata cu medicii pentru a decide cum va continua tratamentul, adica, daca facem acum radioterapia (15-20 de sedinte a cate 20 de minute de iradiere locala) sau ramanem in expectativa.
Nu stiu de ce, dar credeam ca dupa transplant totul va fi bine si vom putea sa intram intr-o oarecare normalitate, la servici, la gradi.... Acum nu mai putem planifica nimic iar sonda naso-gastrica si cateterul central venos, de care speram sa scapam in curand se pare ca vor deveni companionii nostri permanenti. Singurul motiv de bucurie este ca in acest moment de cumpana suntem in locul unde exista tehnica si cunostintele medicale necesare pentru a merge mai departe.